„Capacitatea de a amâna gratificarea este un semn al maturității emoționale. Frustrarea pe care o simțim atunci când nu obținem ceea ce dorim imediat este esențială pentru dezvoltarea unui eu puternic și pentru abilitatea de a face față dificultăților vieții.” — Sigmund Freud

Încă din perioada de dezvoltare a fiecărui om, există un parcurs propriu psihic și emoțional, o trăire unică , o experiență cu integrări ale unor limite atât sociale, culturale, cât și morale, care oferă o perspectivă unică asupra lumii înconjurătoare. Încă de mici învățăm ce este interzis și ce este acceptat, în funcție de ceea ce ne prezintă direct și indirect, conștient sau inconștient, dar în primul rând învățăm prin părinții noștri. Părinții sunt mediul în care copilul se naște, în care copilul există. Copilul se află în relația dintre cei doi și nu poate exista decât în relație pentru a primi, a oferi și implicit a trăi.

Pe măsură ce fiecare se adaptează la tot ceea ce presupune viața, experiența, emoțiile, afectele, modul în care ele sunt trăite de mamă, de tată și percepute de către copil, apare și frustrarea.

Frustrarea, deși e un termen care poate deranja în limbaj contemporan, are un rol extrem de important. Aduce cu sine un nou tip de experiență, intervine și supără, creează dezamăgire, tensiune și chiar neplăcere sau nemulțumire. Este considerată precum un curs natural și inevitabil ca parte din dezvoltarea umană și stă la baza unei noi etape de experiență.

Frustrările care apar, inevitabil încă din perioada de bebeluș, de exemplu atunci când mama nu înțelege încă plânsul bebelușului deși încearcă toate metodele de a-l mulțumi, acesta nu se oprește din plâns, până ce mama nu depistează ce își dorește acesta.

Frustrarea contribuie la formarea psihicului și participă la fenomenul de învațare, amânând gratificarea, frustrarea participă și la apariția mecanismelor de apărare atunci când nevoile și dorințele sunt neîmplinite, mecanismele acestea protejând împotriva fricilor, a angoaselor sau a anxietăților de diferite tipuri.

Raportul este relativ simplu, cu cât rezistența la frustrare este mai mare, adică mai slab integrată, dar intens trăită, cu atât mecanismele de apărare  sunt mai intense.

Gratificarea funcționează ca un reglator care intervine să echilibreze balanța psihică, atunci când apare frustrarea.

Creierul funcționează pe principiul plăcerii ( așa cum a propus pentru prima oară Freud). Plăcerea se dorește a fi imediată, atinsă cu orice scop, prin orice mijloc și stă la baza unor nevoi arhaice, și la baza unor dorințe, dar și a unor necesități care se doresc imediat îndeplinite. Când acestea nu sunt îndeplinite, apare frustrarea.

Gratificarea este o măsură care poate regla, dar și perturba experiența frustrării și viceversa.

Gratificarea trebuie să apară într-un context sigur și care să creeze un sens emoțional pentru psihic. Mai precis, gratificarea să apară abia în urma sentimentului de frustrare, după ce frustrarea s-a manifestat prin dezamăgire și nemulțumire și chiar prin opunere. Gratificarea poate fi privită ca modulator al stării de frustrare, și nu utilizată ca mod de intervenție rapid pentru a opri procesul de frustrare, precum o gratificare care este produsă instant sau imediat după ce frustrarea dă semne că ar apărea.

Gratificarea instantă oprește dezvoltarea psihică normală, și nu contribuie la maturizarea psihicului, dimpotrivă, creează infantilizarea lui.

O frustrare care nu nu este urmată de niciun fel de gratificare post procesului de frustrare, sau o gratificare instantă, care dorește să acționeze înaintea instalării unei frustrări optime, reprezintă extremele de reacționare, iar acestea perturbă relațiile și relaționarea între oameni prin comportamente de genul: modul de așteptare, sau asteptarile oamenilor față de ceilalți, creează autoiluzionare, iluzionare sau idealizare, autoidealizare, exacerbări ale unor emoții extrem de intense, ca apoi să se lovească de dezamăgiri mult prea mari, prea profunde, nemulțumiri adânci, ceea ce face loc imposibilității trăirii unei realități mai clare sau chiar în multe cazuri,  contribuie la deformarea realității, denaturând-o. Aici mecanismele de apărare se activează și intervin creând inclusiv simptomuri de ordin cel puțin psihic.

Amânarea gratificării se consideră a fi firească, e o componentă normal și proprie vieții și experienței, este sănătoasă și contribuie la dezvoltarea fiecărui individ, dar e necesară totuși să și apară.

Frustrarea optimă, este necesară procesului de dezvoltare, dar atunci când își păstrează funcția de optimă ( optimă= o gratificare care să nu apară nici prea devreme, nici foarte tărziu sau niciodată) pentru a înțelege că perfecțiunea cuiva, sau a ceva nu constă în idealizarea permanentă a sa și anume faptul că frustrarea se întâmplă și atunci suferința se instalează și ea, ci asupra faptului că dezamăgirile, fac parte din realitate și nu putem fizic împiedica acest lucru să se întâmple, el se întâmplă oricum, indiferent că îl acceptăm sau nu. Cel mai bine ar fi să îl și putem lăsa să își ducă până la capăt rolul, necesar fiind în integrarea perspectivelor vieții din mai multe unghiuri ale realității.

Realitatea se creează constant, permanent și se updatează în funcție de transformări și schimbări, iar schimbările se fac doar în relație. Relația se întâmplă pentru că există o interrelaționare preexistentă, pentru că un bebeluș se naște într-o relație și provine dintr-o relație.

Așadar, tot ceea ce învățăm, cunoaștem, testăm sau trăim sunt în permanență conectate la o relație sau un tip de relaționare. Fără relaționare, ar fi imposibil să ne cunoaștem, să evoluăm, să iubim pe un altul, să iubim ceva, sau pe cineva. Frustrarea, gratificare sunt fenomene psihologice care se întâmplă în relație, sau într-o relație, ele sunt necesare și au un rol în homeostazia intrapsihică, la nivel de funcții, apoi tot ceea ce urmează după.